Conform
dialecticii, negarea unor aspecte, idei sau a veridicităţii argumentelor unei
persoane reprezintă raţiunea de a exista a oricărei critici. Pe scurt, negarea
este elementul esenţial al criticilor.
În filosofie critica are rolul de a ne ajutasă ne apropiem de adevăr, eliminând
eroarea pe măsură ce o descoperim.
În plan spiritual însă, negarea are cu totul altă semnificaţie, şi anume se
referă în primă instanţă la eliberarea fiinţei eterne din identificarea cu
formele, inexistente în plan absolut.
Astfel conştiinţa umană, liberă de dorinţe şi motivaţie pentru acţiunile sale,
îşi sporeşte atenţia de a observa lucrurile în sine doar pentru ceea ce sunt,
nu pentru ce decurge din ele. În urma acestei conştientizări survine negarea
falsului, a temporalităţii.
Conform psihologiei, mintea umană funcţionează pe baza unor programe însuşite
de regulă inconştient şi involuntar de către majoritatea oamenilor. Aceste
programe sunt create pe baza unor proiecţii conţinând o serie de idei ce ne-au
fost introiectate pe parcursul vieţii fie prin transfer de la oamenii pe care
i-am luat drept model, fie din mediul în care ne-am petrecut copilăria. Alteori
noi înşine creăm programe ce au drept material propria ideaţie, pe temelia
căreia construim o întreagă ierarhie de valori, principii şi stereotipuri..
La nivel mental, negaţiile amplifică dimensiunea obiectului negat, îi sporesc
însemnătatea şi aţâţă dorinţa subiectului (omului) de a păşi către el.
Unii spirituali susţin că “motivaţia risipeşte energia necesară unei atenţii
depline;” adică acţiunile noastre, oricare-ar fi, trebuie să-şi aibă drept
origine şi cauză însăşi esenţa intrinsecă ce determină mişcarea, învăţătură ce
poate fi adevărată sau nu, în funcţie de nivelul diferit al conştiinţei
persoanelor cărora le parvine. Căci dualitatea e prezentă până şi-n Nirvana,
devreme ce o atingem prin intermediul corpului şi-al minţii, prin experienţă.
Negarea însă, prin natura sa, necesită existenţa unui motiv care să o
justifice. Una dintre condiţiile esenţiale ale negării este ca lucrul negat să
fie real. Altminteri n-ar fi nimic de negat. Negăm un lucru, o opinie, o
realitate pentru că a fost în prealabil afirmată. Putem susţine orice fără un
motiv, doar de dragul măreţiei stării în sine, vorbind direct din conştiinţă,
transfiguraţi în inteligenţa universală. Dar se întâmplă adesea să afirmăm
lucruri ce ţin de domeniul relativităţii, al iluziei. Şi asta nu fiindcă am fi
optuzi sau superficiali, ci din simplul fapt că atât suntem pregătiţi în
momentul vorbirii să afirmăm. Prin urmare, orice formă de negare a conţinutului
a ceea ce afirmăm, are drept scop şi motivaţie existenţa afirmaţiei în sine.
Aserţiunile făcute de către liderii spirituali sunt diverse, şi fiindcă sunt
aserţiuni toate se pretind a fi adevărate în acelaşi timp, chiar dacă se
contrazic şi se dezic reciproc. Din punct de vedere logic două teorii
complementar opuse pot fi false împreună, însă doar una din ele poate fi
adevărată. Logica minţii însă nu corespunde decât în mică măsură logicii
spiritului, nici a divinităţii. Din punct de vedere spiritual, o mie de teorii
pot fi atât false cât şi adevărate împreună, lafel cum o singură teorie poate
fi adevărată şi falsă în acelaşi timp.
Citez:
“ÎN NEGAŢIA TOTALĂ EŞTI LIBER DE DOMINAŢIA FRICII
Negarea este un lucru esenţial.
A nega ziua de azi fără a şti ce-ţi va aduce ziua de mâine înseamnă a rămâne
treaz.
A nega tiparele sociale, economice şi religioase înseamnă a fi solitar şi deci
sensibil.
A nu fi în stare să negi complet înseamnă a rămâne mediocru.
A nu putea să negi ambiţia şi toate complicaţiile ei înseamnă a accepta normele
unei existenţe ce generează conflict, confuzie şi suferinţa.
A-l nega pe politician şi deci a nega politicianul din noi, entitatea care
răspunde doar la nivelul vieţii imediate şi care trăieşte o viziune mioapă a
existenţei, înseamnă a fi liber de dominaţia fricii.
Negaţia totală este negarea pozitivului, a tendinţei de a imita, de a te
conforma.
O astfel de negaţie este în esenţa ei pozitivă, întrucât nu e o reacţie.
A nega standardele de frumuseţe, fie ele vechi sau noi, înseamnă a descoperi
frumuseţea care se află dincolo de gândire şi simţire.
Însă pentru a o putea descoperi este nevoie de energie.
Această energie vine atunci când nu mai există nici un conflict sau
contradicţie, când acţiunea încetează de a mai fi parţială.”
– Jiddu Krishnamurti –
“Durerea este necesară numai acolo unde există scindare şi negare.”
(Paul Ferinni)
“Numai minţile timide, minţile slabe se tem să se îndoiască şi să cerceteze.
Cine crede în raţiune şi în adevăr, acela nu se teme de negare.”
(Vissarion Belinski)
“Pacea nu este pasivă, ci o stare activă, nu o negare, ci o afirmaţie.”
(Mary Roberts Rinehart)
Istoria oricărei secunde este o vremelnică negare în labirintul veşniciei.”
(Gheorghe Mihail)
“Vei găsi pacea nu în negare, ci în victorie.”
(J. Donald Walters)
Luate în mod particular, pot fi considerate adevărate aceste aserţiuni? Da, în
condiţiile în care ne abandonăm pluriperspectivismului, analizând şi observând
în mod obiectiv starea esenţei din care au fost create. Luate însă împreună, i
se mai poate atribui fiecăreia aceeaşi valoare de adevăr? Logic e clar, doar
una din ele poate fi adevărată, iar celelalte false. Filosofia propune o teorie
definitorie şi două criteriale ale adevărului, prin care însă pot fi stabilite
şi verificate doar adevărurile factuale, cele practice. Adevărurile spirituale,
fiind mai presus de definiţii şi criterii, sunt imposibil de determinat.
Ce are a face însă negarea cu toate acestea? E simplu, chiar dacă pare
alambicat. Am stabilit cauza negării unui element ca fiind însuşi faptul că a
fost în prealabil afirmat. Care este însă motivul ce ne determină să negăm un
fapt afirmat? Îl negăm fiindcă nu suntem de acord cu el, fiindcă ne displace,
ne irită sau posedăm o altă versiune care să îl substituie. În cel dinurmă caz
e vorba mai puţin de negare cât de o completare sau o destituire, menită să
construiască ceva mai bun, fără a dărâma construcţia mai puţin impecabilă a
celuilalt. De exemplu, vedem o casă proaspăt zidită, superbă la prima vedere,
însă după o cercetare mai amănunţită constatăm că materialul din care a fost
zidită e de cea mai slabă calitate. Acest lucru ne deranjează, în condiţiile în
care arhitectura propriei locuinţe e mult mai modestă, iar investiţia făcută de
noi în calitatea materialului e incomparabil mai mare decât a proprietarului
casei pe care am văzut-o. Oricare-ar fi sentimentele noastre vis-avis de
această situaţie, nu ne putem permite să dărâmăm casa omului doar motivând că
materialul nu e bun. În schimb putem dacă ne permitem, să construim noi înşine
(cu propriile resurse) o casă din cărămidă, sau din orice alt material
considerăm că e potrivit, copiind modelul arhitectural.
În domeniul spiritualităţii, negaţia are în general rolul de a delimita realul
de iluzoriu, eternul de efemer, de a elibera Sinele din dualitatea
identificării minte-corp. Doar că această identificare ne poate fi nocivă numai
dacă necunoscând adevărata noastră natură eternă şi nepieritoare, trăim crezând
că suntem doar minte şi corp. Recunoscând însă pe cale intuitivă sau prin
extază mistică natura non-duală a ființei noastre, recunoaştem totodată că atât
mintea, trupul cât şi toate formele vizibile aparţin creaţiei fiind animate de
nemărginitaa esenţă ce le este şi cauză şi effect. Aceste forme apar pe
fundalul existenţei, se antrenează în mii de jocuri dinamice, după care se
dizolvă în ceea ce identificându-ne complet cu forma fără a ne cunoaşte esenţa,
am numi nefiinţă, spre a renaşte în alte şi alte forme de manifestare. Aşadar
ce anume negăm devreme ce iluzia poate fi doar depăşită sau înghiţită şi numai
ceva considerat real în sine poate fi negat? (Real, nu adevărat… Real=a ocupa
un loc în spaţiul existenţial sau în câmpul mental al celui ce neagă;
adevărat)veridic, revelatoriu, conform esenţei.) A nega de pildă mintea, care
reprezintă pentru budhişti imensă fabrică de iluzii, înseamnă a lua iluzia
drept realitaate falsă ce trebuie anihilată.
O fiinţă umană ce se pretinde a fi eliberată din “închisoarea minţii duale)
însă pretutindeni o vede şi o neagă, acea fiinţă transformă non-dualitatea
într-un soi de struţo-cămilă, înlocuind în inconştienţa sa dualismul
trup-minte, cu dualismul Sine-minte. E o capcană rafinată în care nu e interzis
să cădem, atâta timp cât putem învăţa ceva din asta. Mintea fiind luată drept
cel mai mare duşman al Sinelui, este separată în mod brutal de creaţie, de
întreg. La rândul ei, simţind pericolul autosabotării, îşi ia în mod instinctiv
subconştientul drept aliat spre a menţine echilibrul între partea ce o neagă şi
cea care o readuce la nesfârşit în prim-plan, pentru ca partea negatoare să
aibă în continuare ce nega. Astfel unitatea minţii îşi consolidează
integritatea şi forţa de dominare cu fiecare negare şi reafirmare. Dacă
obiectul negat, mintea s-ar dizolva cu-adevărat în urma negării, ar dispărea şi
cel ce neagă. În esenţă nu poate fi vorba de a afirma sau nega ceva, întrucât
totul este, fluid şi intrinsec, independent de orice afirmaţie sau negaţie.
În concluzie, rolul negării în trezirea spirituală este de a ne arăta că tot ce
negăm, delimitând relativul de absolut, se repetă mereu în câmpul nostru
mental. Mintea este propria noastră creaţie de a cărei îngrijire, strunire şi
reeducare suntem responsabili. E o grădină moştenită de la formele străbune de
manifestare în care am mai fost întrupaţi. Putem planta în ea orice sau o putem
lăsa în paragină. Alegând această dinurmă alternativă, rămânem blocaţi în
cercul strâmt al ignoranţei. E ca şi cum i-am spune nucii, tu nu eşti coarja!
Apoi am muşca cu nesaţ din ea, aşteptându-ne să muşcăm direct din miez.
