Pe marginile lumii se zărește umbra unei singure zile – datorii vremelnice, destine retezate la minut, și mulțimi împărțite între timp și spațiu – între o viață – și o viitoare formă de trai … S-au ivit, firesc, nuanțele de alb împrejurul urechilor, pielea – se distrează azvârlindu-și încrețirea înlături – cocârjiți și amorțiți de a luminilor paloare – și un răstimp curgând pe lepădarea valurilor din iubirea, credința și speranța sufletescului palid.
Se trec cu toatele – și rămân doar faptele alimentate de a înțelepciunii cântec, puterea și tăria pe care ne-o inspirați prin ceea ce ați devenit, răbdători și cumpătați – să devenim și noi cândva prin ochii mari ce ne privesc din pridvor … Ne-așteaptă ai noștri la portiță – de dimineața până seara – să ne mai sărute odată pe frunte și măcar încă odată să le mai sărutăm și noi mâna.
Viața se scurge – iar umbrele nu au astâmpăr – ard uitate toate cele ce fără a le îmbrăca goliciunea, minții denaturate ai cărăr alură se revarsă pe o pată de pământ.
“De bună voie le ofer – înțelepciunea, cunoștințele și puterea mea … copiilor omului. Ofer în speranța că și ei ar putea avea înțelepciune care să strălucească în lume din spatele valului nopții. Înțelepciunea este puterea iar puterea este înțelepciunea, împreună completând întregul.
Omule, să nu fii mândru de înțelepciunea ta. Discută atât cu neștiutorul cât și cu înțeleptul. Dacă vine la tine cineva plin de învățătură, ascultă-l cu mare atenție căci înțelepciunea e totul.
Să nu taci când se vorbește despre rău căci Adevărul ca și razele de soare luminează totul. Cel ce nu respectă legea va fi pedepsit, căci doar prin Lege se eliberează oamenii. Nu trebuie să te temi pentru că frica este ceea ce leagă omul de întuneric.
Urmează-ți indemnul inimii în timpul vieții. Fă mai mult decât ți se cere. Când ai acumulat bogății, Urmează-ți indemnul inimii Căci toate acestea nu sunt de nici un folos dacă inima ți-e istovită. Ascultă-ți inima cât mai mult. Și sufletul se va bucura. Cei ce sunt călăuziți nu se rătăcesc, Dar cei ce s-au rătăcit nu mai pot găsi calea cea dreaptă. Dacă trăiești intre oameni, fă ca Iubirea să fie totul pentru inima ta. Dacă va veni cineva să-ți ceară sfatul, lasă-l să vorbească liber, căci astfel lucrul pentru care a venit la tine poate fi înfăptuit. Dacă se codește să-și deschidă inima către tine, e pentru că tu, cel ce judecă situația, ești de vină.
Nu rosti vorbe nechibzuite și nici nu le asculta, pentru că acestea sunt spuse de cel ce nu este în armonie. Nu le rosti nici tu, astfel că cel din fața ta să poată afla înțelepciunea.
Tăcerea e un mare câștig. Nu câștigi nimic vorbind foarte mult. Nu-ți ridica inima mai presus de cea a copiilor omului, pentru ca să nu ajungă mai jos decât praful chiar. Dacă vei ajunge mare intre oameni, să fii respectat pentru ceea ce știi și pentru blândețe.
Dacă vrei să cunoști firea unui prieten, nu-i întreba tovarășii, ci petrece câtva timp doar cu el. Discută cu el, pune-i la încercare inima prin cuvintele lui și prin purtarea lui. Căci ce intră în magazie trebuie să și iasă, iar lucrurile ce-ți aparțin trebuie împărtășite și prietenului tău.
Învățătura e considerată de prost drept ignoranță, iar lucrurile profitabile ii sunt dăunătoare. El trăiește în moarte. Și-aceasta-i este hrana.
Secrete există în Cosmos, ce odată dezvăluite umplu lumea cu lumina lor. Cel ce-ar vrea să se elibereze din sclavia intunericului să despartă mai întâi materialul de imaterial, focul de pământ; pentru că se știe că așa cum pământul coboară spre pământ, la fel și focul urcă spre foc și devine una cu focul.
Cel ce cunoaște focul din sine va urca spre focul etern și va trăi în el de-a pururi. Focul, focul interior, este cea mai puternică forță dintre toate, pentru ca biruie totul și trece prin toate lucrurile de pe Pământ.
Omul se sprijină doar pe ceea ce rezistă. Pământul trebuie să-i reziste omului altfel acesta nu ar exista.
Nu toți ochii văd la fel, unul vede un obiect de o anume formă și culoare iar altul, de o altă formă și culoare. La fel și infinitul foc, ce-și schimbă culorile, nu e la fel de la o zi la alta.
Doar în conștiința, invizibilă, o forță infinită ce radiază strălucitor. Formele pe care le creezi luminându-ți felul de a privi lumea sunt cu adevărat efecte ce urmează cauza ta.
Omul este o stea încătușată într-un corp, până când, la sfârșit se eliberează prin propria luptă.
Doar prin efort și trudă steaua din tine va înflori într-o nouă viață.
Cel ce știe începutul tuturor lucrurilor, își eliberează steaua din tărâmul nopții. Amintește-ți, omule, că tot ce există e doar o altă formă a ceea ce nu există. Orice formă de viață trece în altă formă de viață iar tu nu faci excepție de la această lege.
Respectă Legea, căci totul e Lege. Nu căuta ce nu ține de Lege, căci așa ceva există doar în iluzia simțurilor. Înțelepciunea vine în întâmpinarea tuturor copiilor ei așa cum ei vin în întâmpinarea sa.
Năzuiește oricând spre înalt, Suflet al dimineții, Întoarce-ți gândurile spre Lumină și Viață. Descoperă în simbolurile pe care ți le-am dat, lumina pe drumul ce pornește din viață și se termina în viață.”
Un gând al unui bătrân – luminat – pentru fiecare dintre noi …
Cugetare la apus de soare
Trăim vremuri netrebnice, timpuri în care copiii au uitat de părinții lor, au uitat de cei care le-au dat viață și i-au crescut din puținul pe care l-au avut. Totul constă în a trăi cu nesaț mârșăvia asta, fără discernământ fără inimă … fără consimțământ.
De vom avea, vă vom da, de nu vă veți descurca – dar nu veți cere … dar ce au? Un întreg hău de jale și foame, un nemărginit gust de fiere și amar, un dezgust de viață și o sete nestăpânită de moarte.
Se rugau stinși și neputincioși de stihia fără nume să îi ia cu ea, iar de ploile veninoase să se abată asupra mizeriilor din noi.
Au trăit greu, mai mult prin vise iar din când în când deșteptați de fantasmele efemere ale astor clipe desfrânate, dar nu au avut nimic, și nici copiii lor n-au dorit a le sfârși sau scurta suferința … senină la chip, cu ochii mari și blânzi descântă un fus, bunica, iar bunicul își șterge lacrima din colțul ochiului și zâmbește amar, ce am fost și ce ajunsesem … nimeni nu știe ce ajunge, nu poate fi o certitudine ce va fi mâine, știm doar că mâine va fi o zi, poimâine o altă zi, iar răspoimâine poate începutul unei noi vieți.
Se trec cu toatele, nimic nu durează – și dacă nici fărâma din tine nu te recunoaște ca părinte, deși te vârcolești în ce de pe urmă clipă de viață, mizeră, agățându-te la răstimpuri de amintiri, și bolborosind ceva de demult asfințit … dar cine să audă, cine să perceapă?
În zorii zilei muribundul cere lumină, dar nu este nimeni la căpătâiul lui, și se trece ușor, fără de geamăt, fără de păreri lâncede … în odaie plutește un dulce simț al eliberării, un plăpând gust al dezrobirii; o muscă se plimbă cu însuflețireprin odaie, zădărând întreg decorul ăsta livid și dezgolit, scurs de ultimele frânturi din a fi … dar fericirea nu doarme, și dulce este acest descântec;
Umblă hai-hui prin vise și visări, se bucură cum nu au mai făcut-o niciodată, soarele sugrumând în valuri fuga peștilor iar sclipirea solzilor lor le trezea o neasemuită durere în suflet …
Dar, în sfârșit, se deschide ușa odăii – și pătrunde ea, fiica lor, de mult înstrăinată de avuții …
- Nu ați mai avut răbdare să vă văd … v-ați dus! Și o lacrimă i se prelinse pe obraz, ca un răspuns din partea celor apuși – „Te-am iertat”.
La ce bun toate astea acum … când nevoia de ea a fost atunci – trupurile astea umbrite de goliciunea schilozilor copaci ce se plecă spre ferestrele casei părăginite, unflată de a vecinilor privire și înmiresmată de a tutunului parfum.
Nici florile nu mai suportă această imagine, iar lumânările se cer aprinse … aprinde-ți îndată lumânările!
Îndreptați-vă acum spre ei, căci tare dor le este de voi, părinților voștri!
Sărut mâna!
Vă iubim!